N-ai uitat de mine?

Deschid ușa și intru repede. În lumina unui semiîntuneric îi văd silueta întunecată cum stă pe marginea patului, cu fața spre ușă. Tresare când mă vede; urmează o clipă de tăcere. Eu schițez un zâmbet în loc de orice salutare.

Mă privește încă ușor mirată, parcă ar fi văzut o nălucă.

— N-ai uitat de mine?

— Cum poți să spui așa ceva? Eu mă gândesc la tine tot timpul. Uite, ți-am adus niște vitamine, medicamente, colagen... o să te facă să te simți mai bine. Nu cred că fac minuni, dar e mai bine să le iei.

Se auzea încet un radio când am intrat, dar de când am început să vorbim, nu am mai auzit nimic. Ca și cum discuția noastră a pus stăpânire pe clipă.

O apuc de mâinile îmbătrânite. Îi tremură capul, are ochii umflați; capul îi tremură involuntar. Mi se face milă și nu știu cum să ajut.

— Când ai luat ultima dată medicamentele de diabet?

— Cred că le-am terminat și am găsit altele, am luat mai puține.

Citesc prospectul și îi zic să ia mai multe; sunt suplimente și doar una e prea puțin. Îi țin mâinile și le mângâi.

— Hai să-ți mai povestesc ceva despre mine, de când eram tânără și frumoasă și trebuia să mă mărit, spune ea. Mă căutau mai mulți băieți, că eram singură la părinți și învățasem croitorie. Se gândeau că am și avere, dar eram săraci, așa că îi amânam pe toți. Băieții se însurau, iar ai mei, cum nu aveau bani într-un an, așa nu aveau nici peste alt an. Tata era bolnav, nu putea lucra prea mult, iar când duceau la oraș o căruță cu grâu, luau foarte puțini bani. Până la urmă s-au împrumutat ca să mă poată mărita, iar mama, săraca, a țesut un covor mare să-și dea datoria. Vreau să-ți povestesc câte ceva despre mine, măcar câte puțin, așa cum mă țin minte eu acum, la 90 de ani, cât încă mai am amintiri. Mă gândeam că dacă voi uita tot, te rog să-mi povestești tu despre mine. Știi, viața ta e așa de frumoasă și importantă, a mea nu mai înseamnă nimic, mai am doar amintirile. Te rog, dacă nu o să mai știu nimic despre mine, să-mi povestești tu.